Drumul amintirilor

Pe drumul sumbru si rece, martor mut si constant al experientelor timpului ce a trecut ireversibil si iremediabil, lasand in urma amintiri si sentimente, un batran isi purta povara anilor prea multi pasind treptat spre orizont. Spun orizont pentru ca drumul lui de-acum nu mai avea tinta, scop sau termen de expirare, mergea incet cu vantul uscat arzandu-i fata supta si batatorita de cele prea multe ierni aspre, pe pamantul fierbine ce emana energia si caldura intregii omeniri.
Fiecare pas il facea cu greutate, ridica cate un picior, se odihnea pentru o clipa, se uita in jur curios, trsarea, isi tragea sufletul, zambea amar, asteptand parca sa se prabuseasca din moment in moment in tarana care ii striga numele, chemandu-l acasa pentru intaia si ultima oara.

Trecusera 14 ani de la ultima data la care se considerase om, de la inmormantarea celei care ii fusese o viata aproape, care il crease, transormase si iubise si care se sacrificase in toate modurile in care un om este capabil sa se sacrifice pentru un altul. Acum nu mai era om, era o creatura secata de viata, sentimente, lacrimi si putere si care continua sa se tarasca pe drumul vietii doar pentru ca nimeni nu se indura intr-atat de ea incat sa o ucida. Da, isi dorea sa moara si nu o data isi blestemase zilele si ceasul nasterii pentru neputinta si lasitatea de-a-si sfasia ceea ce pretuia si proteja in trecut. Nu-si putea lua viata, i se parea prea josnic, mediocru si lipsit de dramatism, isi dorea sentinta, dar nu vroia sa fie propriu-si calau, ceva il oprea, fie mandria, fie poate speranta infima a unei noi sanse, a unui nou inceput.

To be continued...

Vine o vreme cand nu te mai lasi amagit de tinerete si pricepi ca nimic nu e vesnic... si cum ar putea fi ?! Si ca a trai inseamna in primul rand "a intelege".

Traind viata la un pas distanta: a fi sau a nu fi conectat..

Un pas, o clipa, doi pasi, o clipa, cu fiecare pas se scurge din mine o farama de viata prin clepsidra neinduratoare a timpului: o farama de dorinte, o farama de griji, de sentimente, de ganduri, un strop de lacrimi, un strop de bucurie, de iubire, de ura. Stiu asta dar continui sa merg. Astept sa se umple clepsidra. Mi-am inceput drumul sperantei, iar odata pornit, ma poarta catre o singura directie: calc apasat cu pasu-mi sovaielnic, parca coplesit de amploarea momentului de "a fi". Intreaga existenta imi apasa umerii incovoiati, iar responsabilitatea ei ma face sa ma simt infim in fata universului colosal si prea plin de materie. Ochii-mi vor sa priveasca spre infintit dar nu pot zari decat orizontul, atat de aproape, dar intotdeauna neatins, o iluzie desarta ce a pacalit pe rand fiecare fiinta. E prea tarziu pentru a privi departe, e prea tarziu pentru vise, e prea tarziu pentru nimic. E timpul intaiului si celui de pe urma zbor, ce va continua pana cand ceara fragilului omenesc, ceara aripilor, se va topi in valuri fierbinti si ma va lasa imi sfarsesc calatoria vietii asa cum am inceput-o, maistuos. Sunt propriul meu actor, sunt regizor, critic si sufleur, scena insa nu e doar a mea. Imi joc bine rolul: imit, vorbesc, tac, rad, plang, alerg, ma opresc, obosesc, imi pun si-mi scot cele mai irealistice masti, traiesc. Cea importanta este insa doar piesa, nu jocul, nu scena, nu decorul sau machiajul, caci pe tarmul cerului de miaza-noapte spectatorii fara masca asteapta in tacere. Din cand in cand aplauda, uneori joaca impreuna cu mine, ma insotesc pe scena, par actori, dar nu sunt, caci nu ma imita, ci ma ajuta sa ma imit pe mine. Nu huiduie, ci tac, nu parasesc sala, ci se apropie de scena, nu ma judeca, ci ma ajuta sa devin ceea ce pot fii. Mi-am inceput drumul, mi-am inceput calatoria fara tinta, bagaje sau sfarsit. Sunt nomad in propria-mi tara, sunt strain pentru cei ca mine si dusman pentru cei ce ma iubesc. Acum nu sunt singur, pe drumul prafuit, ingust si abrupt sunt grupati cei ce ma insotesc: calatorii fara aripi, turistii tracatori si cei putini. Acum nu sunt sigur, inca nu sunt, dar voi fii. Intotdeauna zburatorii raman singuri. Mai este timp. Stiu ca mai este. Sper ca mai este. Vreau sa mai fie, insa in curand nu va mai fii. Orologiul timpului va bate din ce in ce mai repede, rasunand sfasietor in ritmul unei inimi zdrobite de graba inconstienta a zilelor ce trec ireversibil pana ce totul se va transforma intr-un singur sunet indelung si strident ce se va pierde incet in aerul rece ce aduce uitarea si obisnuinta. Apoi totul va muri, figurat, propriu si ireversibil. Mi-am terminat drumul? Sunt singur? Cat timp? De ce? Tot ce pot face este sa continui sa merg. Un pas, o clipa, doi pasi, o clipa, traiesc viata la un pas distanta, sunt conectat...

Frozen in time

Ce-ar fii ca timpul sa se opreasca din secunda in secunda, sa traim o viata intr-o clipa, sa traim intr-un "freeze movie" uman, care sa se repete pana la ultima reprezentatie? Cat de mult ar conta atunci fiecare mic lucru pe care il facem..Fiecare gest, fiecare vorba, fiecare sentiment ar ingheta intiparit pe fata ce si-a pierdut pentru intaia oara masca cu care a fost acoperita pentru atata timp. Am vedea ura si dragostea ascunsa, dezolarea si bucuria debordanta, sculptate in corpuri care au trait fiecare sentiment, care au vorbit prin gesturi, care au devenit acum oglinzi fidele a ceea ce simtim. Ce-ar fii? sa nu putem avea secrete, sa ne cunoastem cu adevarat, sa nu barfim, sa nu fim ipocriti, sa nu mintim, sa spunem adevarul, sa nu putem sa ne ascundem, sa ne intelegem fiecare intentie, gest sau dorinta, iar universul sa ne fie martor.


Suntem responsabili pentru tot ceea ce facem. Ce-ar fii ca timpul sa se opreasca din secunda in secunda, sa traim o viata intr-o clipa, sa traim intr-un "freeze movie" uman, care sa se repete pana la ultima reprezentatie? Ce-ar fii?

Freeze Movie- Demo

Am participat recent, pe 22 martie, la un proiect organizat de Bogdan Niculescu (Zoche), numit "Freeze Movie" si care a fost pus in practica in statia de metrou Piata Unirii. Ideea lui era ca 33 de participanti, veniti din mai multe licee, sa se opreasca simultan (odata cu venirea primului metrou) si in pozitii spontane, naturale, creand astfel senzatia de oprire a timpului pentru cateva minute, de inghet.


Stateam "inghetat" cu privirea concentrata asupra ziarului ce tremura in fata mea, citind de zeci de ori aceeasi fraza banala, cu capul plecat si blocandu-mi orice sentiment, orice mimica care ar putea trada miscarea. Vedeam trecand grabiti pe langa mine oameni cu capul plecat, blocandu-si orice sentiment, traind in propriul univers, singuri.
Diferenta dintre ei si noi era ca, spre deosebire de ei, noi nu eram singuri, eram impreuna si ca noi faceam ceva. M-am si gandit, ce-ar fii fost sa se ia cineva de unul dintre noi:)) 32 de oameni ar fii sarit imediat in ajutorul nostru. Prietenia nu inseamna doar a oferi, nu inseamna doar a primi, nu este licitatie, prietenia inseamna sa gandesti la fel, sa fii impreuna in fiecare situatie, sa lupti pentru a face ceva.
Poate ca suntem diferiti, poate ca nu avem incredere unul in altul, suntem din licee diferite sau avem alte prioritati, dar suntem o generatie, trebuie sa facem ceva, trebuie sa fim impreuna, sa ne unim, iar aici nu ma refer doar la un proiect de genul celui pe care l-am facut. "Freeze Movie" este doar dovada ca putem.

Prima mea postare- rima fara rost:))

Pentru ca intotdeauna a incepe un lucru este mult mai greu decat a continua unul deja inceput, prima mea postare va contine ceva ce am scris cu mult timp in urma (mult pentru mine) si anume prima mea poezie (si singura). Este scrisa in doua variante, la distanta de cateva luni, între clasa a 5-a si a 6-a si exprima aspiratia si speranta ce indreapta omul spre absolut, spre nemurire, intr-o lume în care nu se regaseste :)). O alta interpretare este ca poezia incearca o rima fara rost, folosind cuvinte si subiecte incompatibile prezentului sau starii actuale.
Nu are titlu, nu are subiect, are poate doar rima. Dar, in sfarsit afisez prima mea postare!!!

Varianta 1.

1. Peste cerul prea albasatru

O sclipire se aprinde,

Poate totusi dintr-un astru

O privire ne surprinde…

2. Poate lume ca a noastra,

Stralucind de veselie,

Mai exista in fereastra

Inc-o vasta galaxie?

3. Noi, cu ganduri ravasite,

Ne gandim la alte locuri

Si cu fruntile-ncretite

Ne-avantam spre mii de focuri.

4. Luna-n-a sa feerie,

Ne arata oare ea,

Intr-a dansei maiestrie,

Ce inseamna perfectiunea?

5.Intr-o lume furtunoasa,

Ne putem gasi noi calmul

Si o lume mai frumoasa

Sa gaseasca din nou omul?

6. Vrem noi oare-adeavarat

O menire mai frumoasa

Sau vrem s-avem de purtat

Numai griji si-o haina groasa?

7. Numai prin iubire-i viata,

Doar gandinu-te la altii:

O traire mai mareata,

Mai presus chiar decat muntii…

8. Vreau o viata de lumina,

Sa traiesc precum o floare

Intr-o lume mai senina

Ce nicicand nu moare…

Varianta 2.

1. Intr-o lume mult prea plina,

Ne simtim atat de singuri,

Iar cand viata se termina

Disparem sub flori si muguri

2. Oare totu-i in zadar:

Griji, iubire, ura, dor?

Traim toti doar un cosmar

Un vis doar, om trecator?

3. Gandurile ne-nconjoara

Si speram la vesnicie,

Speram ca o stea coboara:

Mult dorita aparitie…

4. Peste cerul prea albastru

O sclipire se aprinde,

Poate totusi dintr-un astru

O privire ne surprinde…

5. Poate lume ca a noastra,

Stralucind a perfectiune,

Ne asteapta si ne mustra

Ca nu ne-ndreptam spre bine.

6. Traind clipe ravasite,

Ne-ndreptam spre alte ganduri

Si cu fruntile-ncretite,

Ne-avatam in mii de focuri…

7. Intr-o lume tumultoasa,

Ne putem gasi noi calmul

Si o lume mai frumoasa

Sa gaseasca din nou omul?

8. Cautam niste schimbari,

Toata viata incercam,

Dar satui de cautari,

Incepem sa ne-ntrebam:

9. Vrei tu oare-adevarat

Dragoste nemuritoare

Ori tu vrei sa fii bogat,

Intr-o lume trecatoare?...

the end...