Punct

La linia orizontului, cautand din ochi poteca serpuita marginita de plantatii de orez, doua personaje absolut normale isi croiau drum catre gara orasului. Orele erau inaintate, dar in universul lor, nimeni nu se ingrijora de asta: trenurile intarziau, pruncii se nasteau mai tarziu, iar zilele se taraganau intr-o lipsa de chef din partea limbilor ceasului.

“Viiitorul suna bine” gandi Riko neincrezator, tremurand din toate incheieturile. (Era cea de zecea oara in care isi repetase aceleasi cuvinte. Nu era sigur)

 Capul i se legana in stanga si in dreapta, in arii largi, in timp ce urca agale drumul pieptis. Privea in gol, isi numara pasii si, in timp ce bagajul usor nu il deranja, se simtea atat de greu, incat neindoios prindea radacini.

De cealalta parte, intr-o exuberanta pe care nu incerca sa si-o mascheze se putea distinge silueta inconfundabila a lui Aki. Inalt si impunator, adus de spate numai din cauza greutatii colosale ale bagajului, cel de-al doilea personaj parea o figura culeasa din povestirile cu samurai. Un calator desavarsit, parand ca are o tinta in minte chiar si in momentele de confuzie totala. In spatele lor, privindu-i cu repros, se intindea apatic, gri si absent orasul lor.

De cand incepuse razboiul, atmosfera sa copiase trasaturile locatarilor, intr-o tranzitie trista ce facea uitata starea de echiplibru din trecut. Ras cristalin inlocuit cu geamatul vestilor de pe front, sperante desarte aruncate in mare in zborul hidoseniilor de metal, clipe pierdute in neantul asteptarii unui eliberari.

„Nu-mi pot explica de ce gara noastra se afla in varful unui deal?” se incrunta brusc Riko batand nervos cu degetele maini stangi pe cureaua din dreapta a rucsacului. Un nod de gheata ii se oprise in gat. Tremura.

„Pesemne ca asa a fost construita, dragul meu Riko” raspunse sec matahala, admitandu-si in barba ca, de fapt, nu ii pasa. „Uite ca se poate vedea deja dupa ultimul cot al potecii.” O stiau amandoi. Se cunosteau de mici, calcand pe aceeasi umbra a unui tata care ii infiase. Erau frati sau prieteni, in orice caz, nu se iubeau. Dragul de Riko si dragul de Aki erau obisnuitele tertipuri pe care le foloseau pentru a da senzatia unui mediu familial, intr-un camin care era orice, dar nu asta. O istorie militara care, ei bine, nu s-a transmis si la copiii ne-originali.

Isi continuara drumul in aceeasi liniste obisnuita. Dintr-un noroc chior, razboiul ii ocolise. Riko suferea fie de friguri, fie de boala copiilor, nu mai tinea minte, cat despre Aki, desi profilul i se potrivea sablonului unui soldat, frontul ii fusese putin peste mana. Mai exact, o explozie il lasase fara una dintre ele. Neafectat insa, continua sa fie acelasi colos imposibil de naruit sau abatut din miscarea necontenit inainte.

„Biletele la control, va rog”. In fata lor se intindea arhi-cunoscuta gara. Invaluit in fum, cu albastrul metalului proaspat vopsit trenul se distingea ca un monstru caraghios obligat de zei sa se deplaseze mereu pe acelasi traseu. In spatele geamului fete curioase de femei priveau curioase la singurii barbati adevarati pe care ii vazusera in istoria recenta. (Erau plictisite)

 Aki intinse biletul.

„Si dumneavoastra?”

Riko era alb. In buzunarul gol in care nu de mult ii fusese portofelul si un mar, acum se odinhnea doar marul, tronand parca mai confortabil intr-un spatiu in care fusese pana atunci inghesuit. Frenetic, barbatul a inceput sa caute ceea ce stia ca nu va mai gasi. Un buzunar pe rand, scotand din cand in cand cate un suierat disperat. Mainile i se impleticeau, urechile ii tiuiau si intr-un acces de panica uita de sine. Criza l-a cuprins precum o stia.

Acuta, incontrolabila, in palul spumelor care se imprastiau pe tot chipul sau, incercand din rasputeri sa-si uite senzatia de moarte. Apoi, cuprins de un calm absurd, Riko a inceput sa viseze.

Mintea a inceput prin a-i repeta obsesiv Perena... Perena... Perena. Apoi, intr-un ritm de glont uitat in teava, amintirile au inceput sa i se desfasoare in fata.

O fata crescand in fata ochilor sai in femeie. Perena era frumoasa, o stiau cu totii. Avea parul negru impletit in forme, ochi mari si limpezi care priveau mirati catre minuni comune si, atarnand pana aproape de soldurile inguste i se odihnea tacut un medalion. Era bogata, dar nepretentioasa, dintr-o familie buna, dar orfana si, din nefericire, radical diferita de Riko prin simplul fapt ca era intr-un totul desavarsita.

Momentele se scurgeau ca intr-o teava sparta: priviri surprinse de catre ea, indiferenta, o prima intalnire, indiferenta, inceputul unei prietenii, indiferenta.

Culcat intr-o parte, pe podeaua de piatra a templului, un tanar urla. Legat la maini, se zbatea ca intr-un cerc de ace infipte nu doar in piele, ci alunecand treptat pana in suflet. Au inceput primele crize. In spate, o fata il privea cu dispret.

Un alt timp, o alta circumstanta. O masa uitata in strada, de-o-parte si de alta privindu-se cu implorare si, respectiv mila doi tineri intr-un moment de cumpana.

„Te, rog, nu ma lasa sa astept. Ofera-mi raspunsul care sa ma elibereze”: suspina o versiune ceva mai tanara si mai vie a lui Riko.

„Dragul meu, nu te iubesc, nu te pot iubi. Iarta-ma.”

Stia deja ce inseamna dragul meu. Imaginea se rupse.

Riko se trezi plin de culoare. Isi confirmase deja ca Aki plecase. Nu il surprinse pentru ca nu poti opri un tren care isi urmareste destinatia incerta.

S-a ridicat in picioare mai sigur ca niciodata, tremurul i-a disparut si un val de caldura l-a cuprins parand sa il introduca intr-o lume pe care el nu o mai cunostea. Se simtea optimist si, deopotriva convins ca destinul l-a condus catre tinta naturala.

Riko nu isi intelegea starea,  asa ca  instinctiv si-a intins mana in buzunar cautand ceva ce, in mod evident, nu avea cum sa fie acolo. Complet nesurpinzator simti colturile groase ale unui bilet. Il scose curios si il privi. 

Era o foaie rupta dintr-un caiat de scolar, probabil dintr-unul de la scoala la care preda Riko si unde, nu de mult, isi luase ramas bun de la cei apropiati intr-o clasa de copii imbatraniti in prieteni care mor. Scrise de o mana eleganta se distingeau urmele unui scris de femeie:

„Ceea ce anii au inghetat, despartirea a topit. Te rog, nu pleca. Sunt pregatita sa iti spun, in sfarsit DA. Daca inima iti mai bate in acelasi dans, te astept la rasarit. Perena”

Ora 7 dimineata pe drumul catre strada cu Flori si zambetul lui Riko rasarea la fiecare pas. Pasea increzator, iubind fiecare petic de pamant pe care calca. Drept, proaspat si sanatos, Riko nu mai tremura, ii disparuse orice nod din gat, iar gheata care pana nu de mult ii injunghia spatele incovoiat de teama se transformase in miere.

Deodata a zarit-o. In lumina soarelui care rasarea era mai frumoasa ca oricand si parca in fiecare nou pas, zambetul ii devenea tot mai larg, tot mai luminat, imbinat cu razele tot mai puternice. In armonia lor, o melodie calda incepuse sa cante, intai domoala apoi mai tare, apoi usor asurzitoare.

“Nu-mi amintesc sa fi vazut un astfel de rasarit” isi spune Riko privind uimit si in unison cu Perena catre soarele care continua sa se apropie de ei pana cand le ajunse deasupra.

Viiitorul suna bine” rase Riko.

Ora 8.15, 6 august, 1945, Hiroshima.