Scrisoare catre o balena

Stimate critic,

Iti scriu cu inima stransa, cu sufletul infrigurat si avand totodata siguranta ca nu vei lua in seama mesajul meu pueril care nu se poate coboara la adancimea superioritatii tale. Ma indrept cu teama spre hartia umezita de lacrimi ce imi sta in fata, ridic pana cu un nod in gat simtindu-mi stomacul cum se zbate fara astampar. Apoi incerc sa-mi pun gandurile in ordine inainte de a spune ceva ce voi regreta mai tarziu. Trebuie sa stii, cuvintele-mi sunt straine in umila mea existenta, asa ca va trebui sa imi accepti inabilitatea de a transmite ceea ce doresc, ceea ce simt si ceea ce vreau sa traiesc in viitor daca destinul mi-o va permite. Aspir nedescris de mult sa fiu o alta fiinta, sa am tupeul si increderea intiparite in mine si sa pot relata decis si cu sinceritate ceea ce mintea si spiritul o stiu deja. Dar iata ca nu sunt astfel, iar pentru a-mi face curajul sa mi te adresez pentru intaia oara in lunga noapte de neliniste, durere, scrasnet de dinti si sentimente neimpartasite, a trebuit sa lupt impotriva insei mele firi si sa cred ca ma vei asculta.

Ahh.. Indeajuns cu introducerea, caci nu vreau sa te plictisesc si, implicit, indepartez inainte de a-mi putea parcurge sirul de insignifiant pe care ti-l prosternez prin slova mea. Cine sunt eu? Simplu de raspuns, dar stanjenitor de explicat. Nu vreau sa o vad ca pe o drama, nu voi face mare caz din lucrul acesta si nici nu-mi voi plange conditia cu care am fost blestemat de creator la inceputul innodarii universului in atomi si molecule. O voi zice simplu si clar, cu mandrie dublata de rusine, cu pasiune barata de timiditate si fara motive de a ma ascunde sub piramida de complexe pe care mi-am zidit-o in trecut. Sunt o balena albastra, o balena cu sulf precum imi spun nordicii sau o balaenoptera musculus daca vreau sa ma iau dupa eroii fara suflet.  

Da, m-ai auzit bine, sunt acel mamifer socant de urias care cutreiera pamantul de la un capat la altul, cautandu-si scopul pierdut inca dinainte de a iesi din pantecele supradimensionat al mamei sale si care bantuie insingurat, fara companie, in pelerinajele sale. Da, sunt acea fiinta surghiunita care isi jeleste cu vocea-i scartaitoare si asurzitoare fiecare miscare din corpul care pare prea mare pentru teatrul in care deserveste, dar mult prea mic pentru imensitatea personalitatii si gandurillor care o doboara cu fiecare clipa care inteapa orologiul nevazut al oceanului. Si da, ma recunosc in imaginea stereotipica a creaturii inutile, supraevaluate, protejate de umanoizi mai degraba din mila si care este inzestrata nefericit cu elemente fizice incomplete, smulse parca din context. La ce mi-ar folosi in desfasurarea existentei gura imensa, dar combinata cu un gat mic, zambetul larg, dar fara dinti scanteietori care sa atraga partenerele dormice sau mai putin dorinice si plamanii incapatori, dar care nu au suficient oxigen in mediul inconjurator pentru a fi vreodata multumiti? Imi petrec decenii dureros de lungi scuipand spre viata-mi zadarnica si privind cum partenerii de suferinta imi mor pe rand la mana pradatorilor cruzi impotriva carora nu am cum sa actionez. Am o viata lunga, dar traiesc putin, caci totul este marcat de plictis, recurenta si izolare. Nu am prea multe pasinuni. Ma indrept constant, redundant si exasperant spre suprafata numai pentru a imi trage rasuflarea, a privi in jur cu ardoare si a ma scufunda din nou resemnat in adanc, totul doar pana la momentul in care intreaga operatiune se va repeta.

Ador insa sa plonjez spre vazduh. Ma face sa cred ca mi-au crescut aripi si ca ma pot indrepta in sfarsit spre cel de-al doilea abis albastru, acela care ma infioara, surprinde cu fiecare privire pe care i-o acord si spre care am tanjit intotdeauna. Ma apropi de oglinda apei, imi zbat coada cu furie, imi incordez fiecare fibra si deschid ochii larg cu gandul ca asta ma va ajuta sa ma concentrez la sarcina pe care o am de indeplinit. Apoi, ma desprind lent de bizarul ocean de cerneala, de amintiri, depresii, ura, relatii distruse si traume neimpartasite, de iubiri vremelnice si sperante sufocate din fasa. Sunt in sfarsit liber, usor si senin, tai aerul cu precizia unei sageti proiectate de cine stie ce nebun, ma intind la maximul pe care mi-l permite trupul nefolositor, ma rup de mrejele gravitatiei si incep sa zbor in azur. Iti spun sincer ca ma intalt spre cer! Inspir mireasma imbatatoare a cumului de trairi incomfundabile, imi zbat aripile invizibile experimentand divinitatea si plang fara a incerca sa imi operesc lacrimile pentru bucuria regasirii cu eul si strabunii; pe altarul acesta imi jertfesc trecutul!

Neindoielnic, senzatia este doar o goana dupa vant care dureaza cateva clipe, mult prea putine pentru a incerca o experienta completa, dar suficiente pentru a ma face dependent de salturile transcedentale si de a ma droga cu izul unei reincarnari imposibile. Oceanul intotdeauna ma va cheama, sunt inlantuit lui, sunt dependent de comfortul pe care mi-l ofera prin varietatea zonelor de electrizanta singuratate si nu voi uita niciodata ca nu am voie sa imi depasesc conditia. Este un obstacol evident pe care nici chiar ambitia mea nu il poate inlatura. Sunt o balena, o recunosc si ceea ce sunt, ma face in ochii exteriorului deopotriva special si inoportun, spectaculos si incomod, interesant, dar greu de inteles. Vezi asadar bine de ce am incercat sa fac clara inca din primul rand incapacitatea mea de a relationa cu semenii mei si faptul ca imi va fi greu sa expun ceea ce urmeaza? Sunt plin de complexe, dominat de simtul inferioritatii mele mascate in superioritatea fizica si tarat cu forta intr-o lume pe care nu o inteleg si pe care nu mi-o doresc aproape.

In concluzie, pentru ce iti scriu? Care este rostul acestei furtuni de sentimente si emotii, cuvinte si actiuni aruncate cu dispret si in dezordine pe-o foaie de hartie mult prea alba, ce inspira o stare de spirit mult prea albastra? Raspunsul este deopotriva natural si fizic. Spre deosebire de voi, criticii pamanteni, dar inumani, ce sunteti vesnic de gheata, nepasatori, opaci si impasibili, inima singura imi cantareste o tona- o greutate masurata in nazuinte, pofte, atractii si amor. Adauga la aceasta un corp blestemat, o nepotrivire cu tot ceea ce inseamna viata, un mediu melancolic si o diferenta radicala de coditie cu toti cei apropiati. Ti se par oare suficiente pentru a fi surse definitorii pentru starea mea? Incearca asadar stimate critic sa vizualizezi balastul pe care il port cu mine inainte de a porni sa ma judeci: iubesc si sufar in tacere direct proportional cu marimea mea, dar sunt acceptat si cunoscut in esenta indirect proportional cu acelasi element. Inchei cu o rugaminte ce-mi staruie de-o vreme in minte, imi va putea transforma radical viata si se refera atat la tine, cat si la toti ce-mi citesc cu ranjetul pornit si gheata in suflet randurile-mi fara sens:

“Sunt o baaaaaleeeeeenaaaa. Puuuuupaaaaaa-maaaaaaaaaaaa!!!”