Speranta

Priveghi la pieptul vietii mele,

Perfid amar al timpului trecut

Astept in barca-mi vant in vele,

Acum satul in fine de zacut.

Iar patul ce m-asterne-n noapte,

Pare-mi ca-n bocet si durere,

Cand striga, cand suspina-n soapte,

Singur tovaras si avere.

Stau singur inghetat in vine,

Corupt, stricat, sub vise grele.

Si-n glas tacut imi strig in sine:

“Sunt prizonier al mortii mele”.

Inspir acum miros de ceata,

Ma pierd in val de negru terifiant,

Ascult in cor cadavrele-n viata,

Am incetat sa sper ca-mi sunt garant.

Dar in lumina de departe,

Lumea roteste labirint,

Si-n pagini rasfoind de carte,

Ma prinde intr-un dans nebun.

Dispar in vantul diminetii,

Ma-nalt ca zmeu spre nemurire,

Si-n timp ce uit absurdul vietii,

Trimit in nepasare numele-mi.

Iara creatia ce am fost candva,

Pamant rodit de fiina ofilita,

Lacrimi, cenusa ca aievea,

S-au transformat in trup de Dumnezeu.