Pe drumul sumbru si rece, martor mut si constant al experientelor timpului ce a trecut ireversibil si iremediabil, lasand in urma amintiri si sentimente, un batran isi purta povara anilor prea multi pasind treptat spre orizont. Spun orizont pentru ca drumul lui de-acum nu mai avea tinta, scop sau termen de expirare, mergea incet cu vantul uscat arzandu-i fata supta si batatorita de cele prea multe ierni aspre, pe pamantul fierbine ce emana energia si caldura intregii omeniri.Fiecare pas il facea cu greutate, ridica cate un picior, se odihnea pentru o clipa, se uita in jur curios, trsarea, isi tragea sufletul, zambea amar, asteptand parca sa se prabuseasca din moment in moment in tarana care ii striga numele, chemandu-l acasa pentru intaia si ultima oara.
Trecusera 14 ani de la ultima data la care se considerase om, de la inmormantarea celei care ii fusese o viata aproape, care il crease, transormase si iubise si care se sacrificase in toate modurile in care un om este capabil sa se sacrifice pentru un altul. Acum nu mai era om, era o creatura secata de viata, sentimente, lacrimi si putere si care continua sa se tarasca pe drumul vietii doar pentru ca nimeni nu se indura intr-atat de ea incat sa o ucida. Da, isi dorea sa moara si nu o data isi blestemase zilele si ceasul nasterii pentru neputinta si lasitatea de-a-si sfasia ceea ce pretuia si proteja in trecut. Nu-si putea lua viata, i se parea prea josnic, mediocru si lipsit de dramatism, isi dorea sentinta, dar nu vroia sa fie propriu-si calau, ceva il oprea, fie mandria, fie poate speranta infima a unei noi sanse, a unui nou inceput.
To be continued...
Vine o vreme cand nu te mai lasi amagit de tinerete si pricepi ca nimic nu e vesnic... si cum ar putea fi ?! Si ca a trai inseamna in primul rand "a intelege".
