Un pas, o clipa, doi pasi, o clipa, cu fiecare pas se scurge din mine o farama de viata prin clepsidra neinduratoare a timpului: o farama de dorinte, o farama de griji, de sentimente, de ganduri, un strop de lacrimi, un strop de bucurie, de iubire, de ura. Stiu asta dar continui sa merg. Astept sa se umple clepsidra. Mi-am inceput drumul sperantei, iar odata pornit, ma poarta catre o singura directie: calc apasat cu pasu-mi sovaielnic, parca coplesit de amploarea momentului de "a fi". Intreaga existenta imi apasa umerii incovoiati, iar responsabilitatea ei ma face sa ma simt infim in fata universului colosal si prea plin de materie. Ochii-mi vor sa priveasca spre infintit dar nu pot zari decat orizontul, atat de aproape, dar intotdeauna neatins, o iluzie desarta ce a pacalit pe rand fiecare fiinta. E prea tarziu pentru a privi departe, e prea tarziu pentru vise, e prea tarziu pentru nimic. E timpul intaiului si celui de pe urma zbor, ce va continua pana cand ceara fragilului omenesc, ceara aripilor, se va topi in valuri fierbinti si ma va lasa imi sfarsesc calatoria vietii asa cum am inceput-o, maistuos. Sunt propriul meu actor, sunt regizor, critic si sufleur, scena insa nu e doar a mea. Imi joc bine rolul: imit, vorbesc,
tac, rad, plang, alerg, ma opresc, obosesc, imi pun si-mi scot cele mai irealistice masti, traiesc. Cea importanta este insa doar piesa, nu jocul, nu scena, nu decorul sau machiajul, caci pe tarmul cerului de miaza-noapte spectatorii fara masca asteapta in tacere. Din cand in cand aplauda, uneori joaca impreuna cu mine, ma insotesc pe scena, par actori, dar nu sunt, caci nu ma imita, ci ma ajuta sa ma imit pe mine. Nu huiduie, ci tac, nu parasesc sala, ci se apropie de scena, nu ma judeca, ci ma ajuta sa devin ceea ce pot fii. Mi-am inceput drumul, mi-am inceput calatoria fara tinta, bagaje sau sfarsit. Sunt nomad in propria-mi tara, sunt strain pentru cei ca mine si dusman pentru cei ce ma iubesc. Acum nu sunt singur, pe drumul prafuit, ingust si abrupt sunt grupati cei ce ma insotesc: calatorii fara aripi, turistii tracatori si cei putini. Acum nu sunt sigur, inca nu sunt, dar voi fii. Intotdeauna zburatorii raman singuri. Mai este timp. Stiu ca mai este. Sper ca mai este. Vreau sa mai fie, insa in curand nu va mai fii. Orologiul timpului va bate din ce in ce mai repede, rasunand sfasietor in ritmul unei inimi zdrobite de graba inconstienta a zilelor ce trec ireversibil pana ce totul se va transforma intr-un singur sunet indelung si strident ce se va pierde incet in aerul rece ce aduce uitarea si obisnuinta. Apoi totul va muri, figurat, propriu si ireversibil. Mi-am terminat drumul? Sunt singur? Cat timp? De ce? Tot ce pot face este sa continui sa merg. Un pas, o clipa, doi pasi, o clipa, traiesc viata la un pas distanta, sunt conectat...
Un pas, o clipa, doi pasi, o clipa, cu fiecare pas se scurge din mine o farama de viata prin clepsidra neinduratoare a timpului: o farama de dorinte, o farama de griji, de sentimente, de ganduri, un strop de lacrimi, un strop de bucurie, de iubire, de ura. Stiu asta dar continui sa merg. Astept sa se umple clepsidra. Mi-am inceput drumul sperantei, iar odata pornit, ma poarta catre o singura directie: calc apasat cu pasu-mi sovaielnic, parca coplesit de amploarea momentului de "a fi". Intreaga existenta imi apasa umerii incovoiati, iar responsabilitatea ei ma face sa ma simt infim in fata universului colosal si prea plin de materie. Ochii-mi vor sa priveasca spre infintit dar nu pot zari decat orizontul, atat de aproape, dar intotdeauna neatins, o iluzie desarta ce a pacalit pe rand fiecare fiinta. E prea tarziu pentru a privi departe, e prea tarziu pentru vise, e prea tarziu pentru nimic. E timpul intaiului si celui de pe urma zbor, ce va continua pana cand ceara fragilului omenesc, ceara aripilor, se va topi in valuri fierbinti si ma va lasa imi sfarsesc calatoria vietii asa cum am inceput-o, maistuos. Sunt propriul meu actor, sunt regizor, critic si sufleur, scena insa nu e doar a mea. Imi joc bine rolul: imit, vorbesc, 
tac, rad, plang, alerg, ma opresc, obosesc, imi pun si-mi scot cele mai irealistice masti, traiesc. Cea importanta este insa doar piesa, nu jocul, nu scena, nu decorul sau machiajul, caci pe tarmul cerului de miaza-noapte spectatorii fara masca asteapta in tacere. Din cand in cand aplauda, uneori joaca impreuna cu mine, ma insotesc pe scena, par actori, dar nu sunt, caci nu ma imita, ci ma ajuta sa ma imit pe mine. Nu huiduie, ci tac, nu parasesc sala, ci se apropie de scena, nu ma judeca, ci ma ajuta sa devin ceea ce pot fii. Mi-am inceput drumul, mi-am inceput calatoria fara tinta, bagaje sau sfarsit. Sunt nomad in propria-mi tara, sunt strain pentru cei ca mine si dusman pentru cei ce ma iubesc. Acum nu sunt singur, pe drumul prafuit, ingust si abrupt sunt grupati cei ce ma insotesc: calatorii fara aripi, turistii tracatori si cei putini. Acum nu sunt sigur, inca nu sunt, dar voi fii. Intotdeauna zburatorii raman singuri. Mai este timp. Stiu ca mai este. Sper ca mai este. Vreau sa mai fie, insa in curand nu va mai fii. Orologiul timpului va bate din ce in ce mai repede, rasunand sfasietor in ritmul unei inimi zdrobite de graba inconstienta a zilelor ce trec ireversibil pana ce totul se va transforma intr-un singur sunet indelung si strident ce se va pierde incet in aerul rece ce aduce uitarea si obisnuinta. Apoi totul va muri, figurat, propriu si ireversibil. Mi-am terminat drumul? Sunt singur? Cat timp? De ce? Tot ce pot face este sa continui sa merg. Un pas, o clipa, doi pasi, o clipa, traiesc viata la un pas distanta, sunt conectat...
